Traim intr-o tara plina de oameni agitati. Poate e mult si gresit sa generalizez, asa ca ma voi rezuma la orasul Bucuresti pe care il simt zi de zi. Oamenii au mari deficiente de constientizare si intelegere a propriei persoane, lucru care se revarsa natural catre cei din jurul lor. Teoria aici e foarte simpla, atat timp cat nu te intelegi pe tine si nu stii ce e cu tine pe pamantul asta, ce sperante sa ai sa intelegi cu adevarat cine sunt cei din jurul tau si sa relationezi cu ei intr-un mod placut si iubitor?
Tot ce iese din nebunia asta este o atitudine salbatica fata de oamenii pe care nu-i cunosti, de fetele din multime pe care le vezi strada. Bucurestenii nu sunt prieteni cu un necunoscut pe care il intalneste intr-o cafenea sau in metrou, in mod standard se privesc fie indiferent, fie suspicios, fie direct dusmani - atunci cand sunt multumiti au impresia ca toti din jurul lor sunt gelosi si vor sa-i vada cazand si suferind (si in mod amuzant chiar asta e reactia manelistului dambovitean), iar cand sunt nemultumiti dau vina tot pe cei din jur ca nu vor sa ajute ca sa nu ii vada reusind. Teoria caprei vecinului e la ea acasa.
In mod natural, din toata nebunia asta ies conflicte. Fiecare vrea sa-l "dovedeasca" pe celalalt, sa fie un pic mai smecher ca el, si asta nu prin a demonstra ca el e mai destept, ci doar celalalt mai prost. Aici apare ciudatenia pe care o vad din propria perspectiva si motivul pentru care ma consider cumva neadaptat la societatea din jur; in adancul meu cred cu tarie ca toti ar trebui sa fim prieteni, sa ne dam seama ca atunci cand cuiva apropiat (fie si el un om de pe strada) ii este bine, binele ala ne e transmis si noua; ca ar trebui sa traim viata asta bucurandu-ne impreuna de toate lucrurile minunate din jurul nostru.
Abordarea asta calma si iubitoare din pacate nu merge totdeauna, chiar mai niciodata de fapt. Poate nu am reusit eu sa stapanesc pe deplin acest de a privi lumea si de a o imprima si celor din jur, dar realitatea e ca oamenii te pun constant in situatia sa te aperi. Daca nu te aperi si castigi stupida si inutila "batalie", esti luat de prost si slab, si in contextul respectiv, chiar asa si esti.
Am descoperit totusi o solutie in toata problema asta: trage-ti aer in piept si cearta-te cand esti atacat. Nu recurge la violenta daca nu esti fortat sa faci asta (ce ciudate sunt momentele in care trebuie sa fii violent doar fiindca este singura solutie de a te apara), dar invata sa te ridici deasupra oponentului. Tot ce facem in viata presupune invatare si intr-un final fericit desavarsire, deci invata sa te certi si sa castigi. Cred in teoria ca atunci cand te cobori la nivelul cuiva ajungi de mana cu el in mocirla, dar indiferenta nu este o solutie. Atunci cand esti napadit de gandaci, nu stai de vorba cu ei sa le explici cum ar trebui sa stea ei linistiti pe camp si sa manance buruieni (sau macar la vecini daca tot suntem in tema), ci iei masuri si ii dai afara cu forta. Intotdeauna dintr-o disputa doar vocea invigatorului se aude. Daca ai ceva in cap si intelegi cam ce se intampla in jurul tau, trebuie sa incepi sa vorbesti raspicat si sa-i faci si pe altii sa inteleaga perspectiva ta. Si vrei nu vrei, trebuie intai sa castigi pozitia din care poti vorbi.
